Fata cu dragonul

Era o vreme cand ma uitam la filmul Kate and Leopold si-mi placea la nebunie (cred ca l-am vazut de vreo 3 ori). De ceva vreme insa am reusit cumva sa-mi iau inima in dinti si sa trec la o alta etapa, si anume la etapa filmelor “grele”, despre viata asa cum e ea, mai putin despre povestile frumoase despre care cu totii stim ca sunt totusi doar povesti (sincer, la cate filme apar, cumva nu mai reusesc sa jonglez cu atatea cat sa pot vedea filme din ambele categorii – si bune, si slabe).

Fata cu un dragon tatuat pare din trailer o istorisire a vietii unei tinere complet pe langa lumea conventionala, respinsa si neadaptata, si a unui jurnalist investigator trendy care trebuie sa elucideze misterul unei crime. Hm, poate fi un fel de Agatha Christie modern, imi zic. David Fincher a regizat unele dintre cele mai interesante filme (pe scara mea de valori, bineinteles – Seven, Fight Club, The Curious Case of Benjamin Button), asa ca nu am rezistat tentatiei de a vedea ultimul lui film. Trebuie sa recunosc cu mana pe inima ca aspectele care mi-au placut cel mai mult (de fapt, unicele care mi-au placut) au fost muzica si machiajul tipei . In paranteza fie spus, la Rooney Mara nu a fost doar machiaj, a fost transformare.

Povestea a la Agatha Christie s-a transformat rapid intr-un scenariu macabru, mult prea macabru pentru o poveste fara niciun substrat. Mi-a fost clar de la sfertul filmului (poate putin mai devreme) ca a fost gandit special pentru a soca masele si pentru a satisface cele doua mari dorintele ale comercialului: sexul si violenta. Iar filmul asta le are pe amandoua din plin, inutile si gratuite. Nu am depistat profunzimi sau idei care sa merite dezbatute dupa incheierea filmului, totul a fost  cat se poate de clar: unii barbati urasc femeile atat de rau incat le matrasesc in cel mai barbar mod posibil. Ce pot spune cu grad de certitudine este ca filmul asta trebuie vazut pe stomacul gol pentru ca bietul de el (de stomac) se va intoarce de cateva ori pe dos. Ah, cat am regretat floricelele acelea pe care le-am mancat de foame la inceputul filmului!

“Melancholia” si melancolia

Ca om pasionat de vizual, cel mai des ma trezesc data peste cap de emotiile transmise prin intermediul fotografiei sau filmelor. Daca acum aproape un an scriam despre The Julie Project, un proiect fotografic, acum a venit randul cinematografiei.

Am vazut “Melancholia” acum doua saptamani, si de atunci sentimentul pe care mi l-a lasat este cumva in aerul pe care il respir. Intotdeauna mi-a fost greu, spre imposibil, sa-mi pun ordine in ganduri dupa ce am trecut printr-o experienta uluitoare. Si de data asta chiar am trecut prin asa ceva cu varf si indesat. Este un film grandios, la fel de grandios ca melanc(h)olia in sine. Iti taie rasuflarea, te separa de tine, te lasa fara ganduri.  Un film cu foarte multe fatete, un film despre care poti dezbate ore in sir. Este filmul care pentru mine a insemnat perfectiunea. Sentimentele personajelor precum si cele din sufletul privitorului nu au definitie, sunt atat de coplesitoare incat aproape ca traiesti o drama mai mare decat a personajelor. Pentru ca tu, privitorule, asculti si muzica care insoteste imaginile, muzica perfecta care agraveaza senzatia de final absolut. Tu, privitorule, stii din primele clipe ca este o poveste in care totul va lua sfarsit, lucru pe care nu toate personajele il stiu, iar tu esti cumva nevoit sa asisti la toate sperantele pe care pesonajele si le fac, sperante pe care tu le stii a fi desarte. Este greu…

Ca orice om care merge des la cinema, si de asemenea ca orice om care se obisnuieste cu raul, deja m-am acomodat cu aplauzele in timpul filmelor, cu comentariile facute pe langa subiectul filmului (sau facute la subiect, insa foarte tare), rasete in momentele de maxim dramatism, etc. De data asta, cei prezenti in sala (chiar si in picioare) au ramas muti. Complet muti. Probabil ca au fost luati, la fel ca si mine, complet pe nepregatite de fluxul genial al filmului. Audienta a fost de data asta cel mai bun critic: “Melancholia” – filmul care te amuteste.

Nu este un film despre sfarsitul lumii, nu este un film despre o mare planeta albastra care a stat ascunsa dupa soare, iar acum vine sa-si ia tributul de vieti. Este un film despre oameni, despre caractere, un film despre atitudini . Vizual, auditiv, emotional este genul de film care te lasa in extaz (sincer, pentru mine a fost unicul care a facut acest lucru pana acum).

Iisus nu-si promoveaza nasterea

Sper ca sunt multi in lume care stiu ce sarbatoresc de Craciun. Din pacate este doar o speranta. Nu, de Craciun nu-l sarbatorim pe Mos Craciun si darurile lui. Mosul este distractiv si benign doar pentru copiii cei mai mititei pentru care Nasterea Domnului este o enigma de neinteles. Ce este mai trist este ca acest mosneag al iernii a ajuns deja un simbol care a inlocuit tot ce era sfant in sarbatoarea Nasterii.

Nu pot sa inteleg de ce oamenilor le place sa trimita din generatie in generatie minciuna existentei lui Mos Craciun cand Nasterea este cat se poate de reala si de inspirationala pentru noi toti, dar mai ales pentru copii. Copilul se formeaza acum, pentru el ziua de maine este mult prea indepartata. Poate se bucura acum de imaginea unui mos bun cu barba lunga si alba, dar toate astea se vor intoarce impotriva parintilor atunci cand copiii lor vor afla ca totul a fost doar o inselaciune. Increderea  va fi recastigata cu greu dupa acest neadevar. Asa ca haideti sa-i invatam pe copiii nostri ca acest mos batran si bun este de fapt Dumnezeu care si-a trimis in bunatatea lui unicul fiu ca sa ne invete, sa ne arate exemplu de viata frumoasa si care a venit sa ne aduca fericirea. In simplitatea si inocenta lor, copiii vor intelege de la an la an mai bine.

Cracinul este despre cel mai mare dar dat omenirii, este despre inceputul unei vieti noi, despre cele mai adanci si mai uluitoarea invataturi, este despre mantuirea tuturor. Azi cuvantul mantuire este complet demodat asa ca de ce sa mai vorbim lumii despre asta cand putem sa povestim despre un mos care nu a existat niciodata? Toata esenta Craciunului, tot ce el ar fi trebuit sa insemne a fost sters odata cu notiunea de Mos Craciun. Asa ca de ce l-as place?

Craciunul nu ar trebui sa fie doar un schimb de obiecte, ci ar trebui sa surprinda esenta gestului de a darui: acela de a aduce bucurie si un zambet, de a aduce vestea cea buna a Nasterii Mantuitorului. Craciunul nu este noul gadget, nici noua bijuterie stralucitoare, ci el poate incapea doar intr-un gand sincer, rostit din toata inima sau poate chiar scris pe o mica felicitare. Acest gand frumos, ca o rugaciune pentru binele celui de langa tine, va fi un dar care nu se poate demoda ori imputina.

Pana de curand nu eram de acord cu ce se repeta obsesiv peste tot si anume sa fim buni de Sarbatori. Era ca o invitatie de a fi rai in restul anului. Doar ca acum sunt de acord! Da, sa fim buni de Craciun, sa incepem sa fim buni de Craciun! Doar asa, fiind buni din cand in cand ne antrenam usor usor pentru a fi buni tot anul. Si merita, pentru marele dar care ne-a fost oferit de Craciun, merita! Dar sa fim buni nu in numele lumescului Mos Craciun, ci in numele Celui ce a facut Craciunul posibil.

Sa nu uitam cum sa daruim cu adevarat pentru ca daca am face-o, spiritul Craciunului (cel crestin) va inceta sa mai existe.

A fotografia este ca si cum ai face chirurgie pe suflet deschis

Nu voi incepe cu un cliseu ultra-erodat si anume: intotdeauna mi-a placut fotografia. Nu, adevarul este ca nu mi-a placut dintotdeauna, imi place doar de cativa ani, de cand am inceput s-o inteleg, de cand am inceput sa vad puterea ei, de cand am izbucnit in lacrimi vazand durerea din ochii unei mame care-si pierduse copilul, durere pe care nici un alt aparat in afara celui de fotografiat nu ar fi putut s-o redea mai vie. Cam de atunci a inceput sa-mi placa fotografia.

Am primit acum multi ani (4 sau 5 ani dintr-o viata de 26 sunt muuulti de tot) un e-mail cu o fotografie facuta in Africa unui copilas suferind de malnutritie si un vultur pentru care era clar ca acel copil era o prada. Am ramas incremenita. In acelasi e-mail scria ca fotograful (eu o sa corectez – fotojurnalistul, insa pentru cine raspandise emailul era acelasi lucru), Kevin Carter, s-a sinucis la scurt timp dupa ce a facut fotografia vietii lui. Nu am crezut nimic din ce citisem la momentul respectiv, tocmai pentru ca internetul este plin de povesti lacrimogene neadevarate. Era cert insa ca fotografia era de o duritate extrema si cineva a fost acolo sa declanseze aparatul pentru a o surprinde.

S-a dovedit ca totul era adevarat. Kevin Carter a fost un fotojurnalist sud-african nascut intr-o familie de albi,  care a castigat  premiul Pullizer si care s-a luptat intreaga lui viata cu marea dilema a fotojurnalistului: sa intervina sau nu in realitatea pe care o surprinde? In definitia fotojurnalismului apare ideea conform careia sub niciun motiv nu ai dreptul sa intervii, pentru ca astfel alterezi realitatea (tocmai asta e si motivul pentru care nu toti au taria de a fi fotojurnalisti). Iar realitatea era ca in Africa copiii sunt ucisi de foame. In urma acestei fotografii, Carter a ramas cu o tristete greu de suportat, mai ales ca era si el tatal unei fetite. Insa sinuciderea nu a fost determinata doar de acest incident, ci intreaga lui viata l-a adus in punctul de a nu-si mai dori sa traiasca. Ca fotojurnalist, i-au fost atribuite spre a fi surprinse pe film cele mai atroce evenimente, zeci de oameni au murit sub ochii lui, langa el, de multe ori in executii, el intrebandu-se daca nu cumva asta va fi ultima fotografie pe care o surprinde. Cand vezi atatea nenorociri, cand le documentezi pe toate, cand esti supus unei presiuni psihologice atat de mari, cand vezi o parte negandit de intunecata a vietii, nu mai poti fi un om simplu si echilibrat. Asta l-a macinat intreaga viata. Asta e povara fotojurnalistului si menirea fotojurnalistului: implicarea totala in realitate din dorinta de a arata adevarul si de a schimba mentalitati.

Am inteles doar in parte tragedia sufleteasca a celui care decide sa coboare in iad si sa-l fotografieze fara sa incerce sa-l schimbe. Am inteles insa, pe deplin, cand am gasit-o pe Darcy Padilla. Fotojurnalista cu numeroase premii la activ, s-a implicat intr-un proiect personal – The Julie Project – pentru a face oamenii sa simta din nou, sa-i priveasca altfel pe cei care au o viata atat de grea, carora pare ca Dumnezeu le-a pus pe umeri o cruce de fier de purtat, in comparatie cu noi care uneori avem de purtat o cruce de fum si ne plangem si de aceea ca ne este prea grea. Proiectul a inceput in anul 1993, cand Julie avea 19 ani si abia nascuse primul copil. Ea si tatal copilului, amandoi fusesera abuzati in copilarie, amandoi erau fugiti de acasa de multi ani, amandoi bolnavi de sida si dependenti de droguri si de alcool. Asa se naste primul copil al lui Julie, in mizerie si saracie. Iar Darcy isi incepe fotoreportajul halucinant si dur. Darcy a fotografiat-o pe Julie pana in anul 2010, surprinzand in fotografiile ei nasterea celor 6 copii ai lui Julie (din care 5 i-au fost luati de asistenta sociala din cauza dependentei de droguri cu care se lupta) doar ultimul copil, o fetita, ramand cu ea; apoi durerea de a fi despartita de copiii ei, boala lui Julie care o tranforma intr-un cadavru viu, mutarea din loc in loc pentru a avea un acoperis deasupra capului, relatia lui Julie cu tatal ultimilor 4 copii ai sai, bucuria reintalnirii cu tatal ei biologic si durerea pierderii lui in doar cateva luni si la final, acum 3 luni, cand Julie avea doar 36 de ani, moartea ei. Nu poate fi descris in cuvinte tumultul de sentimente pe care le ai cand vezi intr-o fotografie un copilas de doar cativa ani cum se strecoara sub plapuma mamei scheletice si muribunde si-i mangaie obrajii ososi. Fotografia asta este in conceptia mea definitia fotojurnalismul, asta e modul prin care se schimba perceptii si mentalitati. Se schimba chiar vieti.

In mod sigur acest fotoreportaj este facut sa lase un gust atat de puternic incat sa-ti poti vedea propria viata prin cu totul alti ochi. Sa stii ca exista pe lume oameni care nu au parte nici de cele mai elementare bucurii, care nu au parte de sanatate, care nu au parte de dragoste si de acceptare, care nu au in definitiv parte decat de un iad existential si care totusi reusesc sa supravietuiasca, tarandu-si corpurile schilodite de boli si sufletele reduse la tacere de atatea greutati fara sfarsit.

Ca Julie sunt atat de multi (prea multi) oameni langa noi. Iar noi ii catalogam scurt si indiferent ca oameni ai strazii, neluand in seama faptul ca ei nu au avut si nu au nici o sansa.

Carter si Padilla sunt doar 2 exemple, insa urmele pe care le lasa astfel de realitati exista in orice fotograf care le surprinde.

Aici gasiti The Julie Project: http://www.darcypadilla.com/thejulieproject/intro.html

si

biografia foarte interesanta a lui Kevin Carter: http://www.foto-magazin.ro/fotolocation_open.php?art=ftm20/archives/2008/07/kevin_carter_1.html

Amandoua sunt de citit, sunt “un must”, fiind niste marturii fabuloase ale vietii care se desfasoara langa noi.