Nu voi incepe cu un cliseu ultra-erodat si anume: intotdeauna mi-a placut fotografia. Nu, adevarul este ca nu mi-a placut dintotdeauna, imi place doar de cativa ani, de cand am inceput s-o inteleg, de cand am inceput sa vad puterea ei, de cand am izbucnit in lacrimi vazand durerea din ochii unei mame care-si pierduse copilul, durere pe care nici un alt aparat in afara celui de fotografiat nu ar fi putut s-o redea mai vie. Cam de atunci a inceput sa-mi placa fotografia.
Am primit acum multi ani (4 sau 5 ani dintr-o viata de 26 sunt muuulti de tot) un e-mail cu o fotografie facuta in Africa unui copilas suferind de malnutritie si un vultur pentru care era clar ca acel copil era o prada. Am ramas incremenita. In acelasi e-mail scria ca fotograful (eu o sa corectez – fotojurnalistul, insa pentru cine raspandise emailul era acelasi lucru), Kevin Carter, s-a sinucis la scurt timp dupa ce a facut fotografia vietii lui. Nu am crezut nimic din ce citisem la momentul respectiv, tocmai pentru ca internetul este plin de povesti lacrimogene neadevarate. Era cert insa ca fotografia era de o duritate extrema si cineva a fost acolo sa declanseze aparatul pentru a o surprinde.
S-a dovedit ca totul era adevarat. Kevin Carter a fost un fotojurnalist sud-african nascut intr-o familie de albi, care a castigat premiul Pullizer si care s-a luptat intreaga lui viata cu marea dilema a fotojurnalistului: sa intervina sau nu in realitatea pe care o surprinde? In definitia fotojurnalismului apare ideea conform careia sub niciun motiv nu ai dreptul sa intervii, pentru ca astfel alterezi realitatea (tocmai asta e si motivul pentru care nu toti au taria de a fi fotojurnalisti). Iar realitatea era ca in Africa copiii sunt ucisi de foame. In urma acestei fotografii, Carter a ramas cu o tristete greu de suportat, mai ales ca era si el tatal unei fetite. Insa sinuciderea nu a fost determinata doar de acest incident, ci intreaga lui viata l-a adus in punctul de a nu-si mai dori sa traiasca. Ca fotojurnalist, i-au fost atribuite spre a fi surprinse pe film cele mai atroce evenimente, zeci de oameni au murit sub ochii lui, langa el, de multe ori in executii, el intrebandu-se daca nu cumva asta va fi ultima fotografie pe care o surprinde. Cand vezi atatea nenorociri, cand le documentezi pe toate, cand esti supus unei presiuni psihologice atat de mari, cand vezi o parte negandit de intunecata a vietii, nu mai poti fi un om simplu si echilibrat. Asta l-a macinat intreaga viata. Asta e povara fotojurnalistului si menirea fotojurnalistului: implicarea totala in realitate din dorinta de a arata adevarul si de a schimba mentalitati.
Am inteles doar in parte tragedia sufleteasca a celui care decide sa coboare in iad si sa-l fotografieze fara sa incerce sa-l schimbe. Am inteles insa, pe deplin, cand am gasit-o pe Darcy Padilla. Fotojurnalista cu numeroase premii la activ, s-a implicat intr-un proiect personal – The Julie Project – pentru a face oamenii sa simta din nou, sa-i priveasca altfel pe cei care au o viata atat de grea, carora pare ca Dumnezeu le-a pus pe umeri o cruce de fier de purtat, in comparatie cu noi care uneori avem de purtat o cruce de fum si ne plangem si de aceea ca ne este prea grea. Proiectul a inceput in anul 1993, cand Julie avea 19 ani si abia nascuse primul copil. Ea si tatal copilului, amandoi fusesera abuzati in copilarie, amandoi erau fugiti de acasa de multi ani, amandoi bolnavi de sida si dependenti de droguri si de alcool. Asa se naste primul copil al lui Julie, in mizerie si saracie. Iar Darcy isi incepe fotoreportajul halucinant si dur. Darcy a fotografiat-o pe Julie pana in anul 2010, surprinzand in fotografiile ei nasterea celor 6 copii ai lui Julie (din care 5 i-au fost luati de asistenta sociala din cauza dependentei de droguri cu care se lupta) doar ultimul copil, o fetita, ramand cu ea; apoi durerea de a fi despartita de copiii ei, boala lui Julie care o tranforma intr-un cadavru viu, mutarea din loc in loc pentru a avea un acoperis deasupra capului, relatia lui Julie cu tatal ultimilor 4 copii ai sai, bucuria reintalnirii cu tatal ei biologic si durerea pierderii lui in doar cateva luni si la final, acum 3 luni, cand Julie avea doar 36 de ani, moartea ei. Nu poate fi descris in cuvinte tumultul de sentimente pe care le ai cand vezi intr-o fotografie un copilas de doar cativa ani cum se strecoara sub plapuma mamei scheletice si muribunde si-i mangaie obrajii ososi. Fotografia asta este in conceptia mea definitia fotojurnalismul, asta e modul prin care se schimba perceptii si mentalitati. Se schimba chiar vieti.
In mod sigur acest fotoreportaj este facut sa lase un gust atat de puternic incat sa-ti poti vedea propria viata prin cu totul alti ochi. Sa stii ca exista pe lume oameni care nu au parte nici de cele mai elementare bucurii, care nu au parte de sanatate, care nu au parte de dragoste si de acceptare, care nu au in definitiv parte decat de un iad existential si care totusi reusesc sa supravietuiasca, tarandu-si corpurile schilodite de boli si sufletele reduse la tacere de atatea greutati fara sfarsit.
Ca Julie sunt atat de multi (prea multi) oameni langa noi. Iar noi ii catalogam scurt si indiferent ca oameni ai strazii, neluand in seama faptul ca ei nu au avut si nu au nici o sansa.
Carter si Padilla sunt doar 2 exemple, insa urmele pe care le lasa astfel de realitati exista in orice fotograf care le surprinde.
Aici gasiti The Julie Project: http://www.darcypadilla.com/thejulieproject/intro.html
si
biografia foarte interesanta a lui Kevin Carter: http://www.foto-magazin.ro/fotolocation_open.php?art=ftm20/archives/2008/07/kevin_carter_1.html
Amandoua sunt de citit, sunt “un must”, fiind niste marturii fabuloase ale vietii care se desfasoara langa noi.
