Era o vreme cand ma uitam la filmul Kate and Leopold si-mi placea la nebunie (cred ca l-am vazut de vreo 3 ori). De ceva vreme insa am reusit cumva sa-mi iau inima in dinti si sa trec la o alta etapa, si anume la etapa filmelor “grele”, despre viata asa cum e ea, mai putin despre povestile frumoase despre care cu totii stim ca sunt totusi doar povesti (sincer, la cate filme apar, cumva nu mai reusesc sa jonglez cu atatea cat sa pot vedea filme din ambele categorii – si bune, si slabe).

Fata cu un dragon tatuat pare din trailer o istorisire a vietii unei tinere complet pe langa lumea conventionala, respinsa si neadaptata, si a unui jurnalist investigator trendy care trebuie sa elucideze misterul unei crime. Hm, poate fi un fel de Agatha Christie modern, imi zic. David Fincher a regizat unele dintre cele mai interesante filme (pe scara mea de valori, bineinteles – Seven, Fight Club, The Curious Case of Benjamin Button), asa ca nu am rezistat tentatiei de a vedea ultimul lui film. Trebuie sa recunosc cu mana pe inima ca aspectele care mi-au placut cel mai mult (de fapt, unicele care mi-au placut) au fost muzica si machiajul tipei . In paranteza fie spus, la Rooney Mara nu a fost doar machiaj, a fost transformare.

Povestea a la Agatha Christie s-a transformat rapid intr-un scenariu macabru, mult prea macabru pentru o poveste fara niciun substrat. Mi-a fost clar de la sfertul filmului (poate putin mai devreme) ca a fost gandit special pentru a soca masele si pentru a satisface cele doua mari dorintele ale comercialului: sexul si violenta. Iar filmul asta le are pe amandoua din plin, inutile si gratuite. Nu am depistat profunzimi sau idei care sa merite dezbatute dupa incheierea filmului, totul a fost  cat se poate de clar: unii barbati urasc femeile atat de rau incat le matrasesc in cel mai barbar mod posibil. Ce pot spune cu grad de certitudine este ca filmul asta trebuie vazut pe stomacul gol pentru ca bietul de el (de stomac) se va intoarce de cateva ori pe dos. Ah, cat am regretat floricelele acelea pe care le-am mancat de foame la inceputul filmului!

Am vazut “Melancholia” acum doua saptamani, si de atunci sentimentul pe care mi l-a lasat este cumva in aerul pe care il respir. Intotdeauna mi-a fost greu, spre imposibil, sa-mi pun ordine in ganduri dupa ce am trecut printr-o experienta uluitoare. Si de data asta chiar am trecut prin asa ceva cu varf si indesat. Este un film grandios, la fel de grandios ca melanc(h)olia in sine. Iti taie rasuflarea, te separa de tine, te lasa fara ganduri.  Un film cu foarte multe fatete, un film despre care poti dezbate ore in sir. Este filmul care pentru mine a insemnat perfectiunea. Sentimentele personajelor precum si cele din sufletul privitorului nu au definitie, sunt atat de coplesitoare incat aproape ca traiesti o drama mai mare decat a personajelor. Pentru ca tu, privitorule, asculti si muzica care insoteste imaginile, muzica perfecta care agraveaza senzatia de final absolut. Tu, privitorule, stii din primele clipe ca este o poveste in care totul va lua sfarsit, lucru pe care nu toate personajele il stiu, iar tu esti cumva nevoit sa asisti la toate sperantele pe care pesonajele si le fac, sperante pe care tu le stii a fi desarte. Este greu…

Ca orice om care merge des la cinema, si de asemenea ca orice om care se obisnuieste cu raul, deja m-am acomodat cu aplauzele in timpul filmelor, cu comentariile facute pe langa subiectul filmului (sau facute la subiect, insa foarte tare), rasete in momentele de maxim dramatism, etc. De data asta, cei prezenti in sala (chiar si in picioare) au ramas muti. Complet muti. Probabil ca au fost luati, la fel ca si mine, complet pe nepregatite de fluxul genial al filmului. Audienta a fost de data asta cel mai bun critic: “Melancholia” – filmul care te amuteste.

Nu este un film despre sfarsitul lumii, nu este un film despre o mare planeta albastra care a stat ascunsa dupa soare, iar acum vine sa-si ia tributul de vieti. Este un film despre oameni, despre caractere, un film despre atitudini . Vizual, auditiv, emotional este genul de film care te lasa in extaz (sincer, pentru mine a fost unicul care a facut acest lucru pana acum).

Nu pot sa inteleg de ce oamenilor le place sa trimita din generatie in generatie minciuna existentei lui Mos Craciun cand Nasterea este cat se poate de reala si de inspirationala pentru noi toti, dar mai ales pentru copii. Copilul se formeaza acum, pentru el ziua de maine este mult prea indepartata. Poate se bucura acum de imaginea unui mos bun cu barba lunga si alba, dar toate astea se vor intoarce impotriva parintilor atunci cand copiii lor vor afla ca totul a fost doar o inselaciune. Increderea  va fi recastigata cu greu dupa acest neadevar. Asa ca haideti sa-i invatam pe copiii nostri ca acest mos batran si bun este de fapt Dumnezeu care si-a trimis in bunatatea lui unicul fiu ca sa ne invete, sa ne arate exemplu de viata frumoasa si care a venit sa ne aduca fericirea. In simplitatea si inocenta lor, copiii vor intelege de la an la an mai bine.

Cracinul este despre cel mai mare dar dat omenirii, este despre inceputul unei vieti noi, despre cele mai adanci si mai uluitoarea invataturi, este despre mantuirea tuturor. Azi cuvantul mantuire este complet demodat asa ca de ce sa mai vorbim lumii despre asta cand putem sa povestim despre un mos care nu a existat niciodata? Toata esenta Craciunului, tot ce el ar fi trebuit sa insemne a fost sters odata cu notiunea de Mos Craciun. Asa ca de ce l-as place?

Craciunul nu ar trebui sa fie doar un schimb de obiecte, ci ar trebui sa surprinda esenta gestului de a darui: acela de a aduce bucurie si un zambet, de a aduce vestea cea buna a Nasterii Mantuitorului. Craciunul nu este noul gadget, nici noua bijuterie stralucitoare, ci el poate incapea doar intr-un gand sincer, rostit din toata inima sau poate chiar scris pe o mica felicitare. Acest gand frumos, ca o rugaciune pentru binele celui de langa tine, va fi un dar care nu se poate demoda ori imputina.

Pana de curand nu eram de acord cu ce se repeta obsesiv peste tot si anume sa fim buni de Sarbatori. Era ca o invitatie de a fi rai in restul anului. Doar ca acum sunt de acord! Da, sa fim buni de Craciun, sa incepem sa fim buni de Craciun! Doar asa, fiind buni din cand in cand ne antrenam usor usor pentru a fi buni tot anul. Si merita, pentru marele dar care ne-a fost oferit de Craciun, merita! Dar sa fim buni nu in numele lumescului Mos Craciun, ci in numele Celui ce a facut Craciunul posibil.

Sa nu uitam cum sa daruim cu adevarat pentru ca daca am face-o, spiritul Craciunului (cel crestin) va inceta sa mai existe.

Am primit acum multi ani (4 sau 5 ani dintr-o viata de 26 sunt muuulti de tot) un e-mail cu o fotografie facuta in Africa unui copilas suferind de malnutritie si un vultur pentru care era clar ca acel copil era o prada. Am ramas incremenita. In acelasi e-mail scria ca fotograful (eu o sa corectez – fotojurnalistul, insa pentru cine raspandise emailul era acelasi lucru), Kevin Carter, s-a sinucis la scurt timp dupa ce a facut fotografia vietii lui. Nu am crezut nimic din ce citisem la momentul respectiv, tocmai pentru ca internetul este plin de povesti lacrimogene neadevarate. Era cert insa ca fotografia era de o duritate extrema si cineva a fost acolo sa declanseze aparatul pentru a o surprinde.

S-a dovedit ca totul era adevarat. Kevin Carter a fost un fotojurnalist sud-african nascut intr-o familie de albi,  care a castigat  premiul Pullizer si care s-a luptat intreaga lui viata cu marea dilema a fotojurnalistului: sa intervina sau nu in realitatea pe care o surprinde? In definitia fotojurnalismului apare ideea conform careia sub niciun motiv nu ai dreptul sa intervii, pentru ca astfel alterezi realitatea (tocmai asta e si motivul pentru care nu toti au taria de a fi fotojurnalisti). Iar realitatea era ca in Africa copiii sunt ucisi de foame. In urma acestei fotografii, Carter a ramas cu o tristete greu de suportat, mai ales ca era si el tatal unei fetite. Insa sinuciderea nu a fost determinata doar de acest incident, ci intreaga lui viata l-a adus in punctul de a nu-si mai dori sa traiasca. Ca fotojurnalist, i-au fost atribuite spre a fi surprinse pe film cele mai atroce evenimente, zeci de oameni au murit sub ochii lui, langa el, de multe ori in executii, el intrebandu-se daca nu cumva asta va fi ultima fotografie pe care o surprinde. Cand vezi atatea nenorociri, cand le documentezi pe toate, cand esti supus unei presiuni psihologice atat de mari, cand vezi o parte negandit de intunecata a vietii, nu mai poti fi un om simplu si echilibrat. Asta l-a macinat intreaga viata. Asta e povara fotojurnalistului si menirea fotojurnalistului: implicarea totala in realitate din dorinta de a arata adevarul si de a schimba mentalitati.

Am inteles doar in parte tragedia sufleteasca a celui care decide sa coboare in iad si sa-l fotografieze fara sa incerce sa-l schimbe. Am inteles insa, pe deplin, cand am gasit-o pe Darcy Padilla. Fotojurnalista cu numeroase premii la activ, s-a implicat intr-un proiect personal – The Julie Project – pentru a face oamenii sa simta din nou, sa-i priveasca altfel pe cei care au o viata atat de grea, carora pare ca Dumnezeu le-a pus pe umeri o cruce de fier de purtat, in comparatie cu noi care uneori avem de purtat o cruce de fum si ne plangem si de aceea ca ne este prea grea. Proiectul a inceput in anul 1993, cand Julie avea 19 ani si abia nascuse primul copil. Ea si tatal copilului, amandoi fusesera abuzati in copilarie, amandoi erau fugiti de acasa de multi ani, amandoi bolnavi de sida si dependenti de droguri si de alcool. Asa se naste primul copil al lui Julie, in mizerie si saracie. Iar Darcy isi incepe fotoreportajul halucinant si dur. Darcy a fotografiat-o pe Julie pana in anul 2010, surprinzand in fotografiile ei nasterea celor 6 copii ai lui Julie (din care 5 i-au fost luati de asistenta sociala din cauza dependentei de droguri cu care se lupta) doar ultimul copil, o fetita, ramand cu ea; apoi durerea de a fi despartita de copiii ei, boala lui Julie care o tranforma intr-un cadavru viu, mutarea din loc in loc pentru a avea un acoperis deasupra capului, relatia lui Julie cu tatal ultimilor 4 copii ai sai, bucuria reintalnirii cu tatal ei biologic si durerea pierderii lui in doar cateva luni si la final, acum 3 luni, cand Julie avea doar 36 de ani, moartea ei. Nu poate fi descris in cuvinte tumultul de sentimente pe care le ai cand vezi intr-o fotografie un copilas de doar cativa ani cum se strecoara sub plapuma mamei scheletice si muribunde si-i mangaie obrajii ososi. Fotografia asta este in conceptia mea definitia fotojurnalismul, asta e modul prin care se schimba perceptii si mentalitati. Se schimba chiar vieti.

In mod sigur acest fotoreportaj este facut sa lase un gust atat de puternic incat sa-ti poti vedea propria viata prin cu totul alti ochi. Sa stii ca exista pe lume oameni care nu au parte nici de cele mai elementare bucurii, care nu au parte de sanatate, care nu au parte de dragoste si de acceptare, care nu au in definitiv parte decat de un iad existential si care totusi reusesc sa supravietuiasca, tarandu-si corpurile schilodite de boli si sufletele reduse la tacere de atatea greutati fara sfarsit.

Ca Julie sunt atat de multi (prea multi) oameni langa noi. Iar noi ii catalogam scurt si indiferent ca oameni ai strazii, neluand in seama faptul ca ei nu au avut si nu au nici o sansa.

Carter si Padilla sunt doar 2 exemple, insa urmele pe care le lasa astfel de realitati exista in orice fotograf care le surprinde.

Aici gasiti The Julie Project: http://www.darcypadilla.com/thejulieproject/intro.html

si

biografia foarte interesanta a lui Kevin Carter: http://www.foto-magazin.ro/fotolocation_open.php?art=ftm20/archives/2008/07/kevin_carter_1.html

Amandoua sunt de citit, sunt “un must”, fiind niste marturii fabuloase ale vietii care se desfasoara langa noi.

O mica paranteza: primul concert Kumm la care am fost s-a desfasurat la MTR. Mi-au placut atunci, melodiile au fost ok, sonorizarea acceptabila, atmosfera placuta. Nu sunt fan Kumm, nu in sensul in care adolescentii inteleg cuvantul asta (dat din cap la concert pana fac febra musculara la gat) dar imi plac – asa cum imi place omleta cu un pic mai multa sare, that kind of like.

Revenind…Vineri seara, fiind frig si vrand sa bem un vin fiert, am ajuns in Laptarie unde urma un concert Kumm (entuziasm mare, iesit in oras, ieeeei!!)

Din pacate, Laptaria nu se preteaza pentru concerte rock, sonorizarea a fost deficitara, microfonul tarait, iar vocea solistului nu se auzea deloc. Evident, cei care organizeaza astfel de concerte in locatii asa “cool” mizeaza pe faptul ca pustimii nu-i pasa de astfel de detalii. Din pacate pentru ei, nu au invatat ca pustimea se maturizeaza si-si schimba preferintele. Iar ca sa-ti faci fani printre cei deja formati (ca sa nu zic adulti) trebuie sa ai grija si de detaliile astea “minore”, cum ar fi sonorizarea, pentru ca ei stiu un pic mai multe. Sonorizarea buna merge mana in mana cu atmosfera buna…

Aduceti-mi aminte, va rog, sa nu mai merg niciodata la un concert la care trupa fumeaza in timp de canta. Nu, nu e cool, nu e cool chiar deloc! Viciatilor! Si never, ever sa nu mai dau banii pe trupe care iau in deradere in putinele cuvinte coerente pe care sunt in stare sa le debiteze, lucruri pe care nu le inteleg, cum ar fi religia. Religia, oricare ai fi ea, crestina, musulmana, budista etc nu este subiect de mistocareala si fun. Si in nici un caz la un concert si asa slab, in speranta ca poate vor fi mai tari daca isi arata completa lipsa de esenta (apropo, versurile sunt cam stupide, no offense: “Fluturii vin sa ne schimbe calea”  ?????)

Asa ca am facut pactul de nu mai da din si asa prea putinele noastre resurse financiare pentru a ajunge in buzunarul unora care promoveaza superficialitatea dusa la extrem  si care se poarta ca niste mascarici in timp ce vor sa fie “profunji” .

“Dumnezeul de a doua zi“…Piesa de teatru jucata la Teatrul Act, scrisa de Mimi Branescu…Nu am vazut legatura dintre subiectul piesei si titlul ei, insa mi se pare foarte original si daca te gandesti un pic la sensul cuvintelor este posibil sa ti-l explici.

Ca majoritatea pieselor puse in scena la Act, “Dumnezeul de a doua zi” este atat o comedie cat si o drama profunda. Insa de data asta partea dramatica mi-a pus capac.  Desi am zambit sau am ras o mare parte din piesa, partea cu adevarat trista nu mi-a dat pace nicio clipa; a fost asa, ca o greutate pe care o porti in spate, neavand cum sa uiti de ea desi cu mainile faci altceva decat sa te tii de  bretelele de pe umeri. Mi s-a parut cea mai reala piesa dintre cele pe care le-am vazut jucate la Act.  Nu pot spune ca este mai profunda decat “Forma lucrurilor” sau mai amuzanta decat ” Flori, filme, fete sau baieti“. Este pur si simplu mai aproape de umanul cotidian.

Ca subiect, as vrea sa tratez piesa doar in mare, ca sa nu stric placerea de a o descoperi acolo, in sala. Este vorba despre greutati si depasirea lor, despre un el si o ea, despre un trecut,  un prezent si…atat. Poate si din acest motiv piesa este in esenta trista, pentru ca nu se refera la nici un viitor.  Viitorul nu exista, iar cand piesa se incheie, poti foarte bine sa te trezesti plangand.

“Dumnezeul de a doua zi” nu este pentru cei superficiali, insensibili, nu este o piesa de teatru pentru imaturi. Este pentru cei care pot simti, care pot fi miscati.  De ce spun ca subiectul este atat de real?  Pentru ca pe acesti doi oameni interpretati pana la contopire de catre Mirela Oprisor si Vlad Zamfirescu, ii avem tot timpul langa noi: indragostiti, deznadajduiti, bolnavi, ingandurati, apasati, uneori (mai) veseli.  Ma tem insa ca incet incet se nasc oameni cu tot mai putina empatie, iar nu foarte departe de acum oamenii nu vor mai rezona deloc cu bucuriile si mahnirile celor de langa ei. Si ar fi pacat, un mare pacat, ca aceasta piesa sa nu mai miste pe nimeni peste 10 ani .

Nu m-am vindecat niciodata de placerea de a asculta povesti, nu sunt altceva decat un copil mare si ma mandresc cu asta:). Cu ce imi astampar acum, cand am 25 de ani , setea de povesteala? Cu ce altceva daca nu cu filme si piese de teatru?

Am facut o mica dezvaluire despre copilaria mea ca sa explic mai bine atitudinea fata de filme. Or fi ele simpla fictiune, dar pe mine ma incanta povestile si n-ai ce-mi face .

Fiindca in urma cu 4 ani imi scapase, aseara am vazut – sub promisiunea ferma ca-mi va placea – “Kingdom of Heaven”. M-am declarat, in urma vizionarii, extrem de multumita de modul in care mi-am petrecut seara si prima parte din noapte (deh, film cu subiect complex, intins pe 2 ore si). Ierusalimul, locul unde ti se iarta pacatele, locul in care Imparatia Cerurilor se intinde pe pamant, locul unde s-a propovaduit iertarea si iubirea, este cel mai lipsit de pace loc de pe pamant. Asta este ideea de baza a filmului. Si nu este doar  fictiune, din pacate este si realitatea pe care toti o stim. Nu voi comenta daca lupta dintre musulmani si crestini este una justificata. Ma voi referi insa la regresul pe care l-am observat la oamenii zilelor noastre in comparatie cu oamenii de acum 1000 de ani. Noi am ridicat pe culmi civilizatia, dar am redus drastic latura umana.

As vrea sa vad barbati si femei care (mai) cred in puterea lor de a face diferenta prin faptele si cuvintele lor, si care nu se lasa complesiti de o iubire  fata de ei insisi dusa pana la limita superioara a egoismului (si chiar dincolo de aceasta limita). As vrea sa vad barbati care stiu ce  (mai) este barbatia. Barbatii contemporani  nu au reusit decat sa se limiteze si sa  se adaposteasca. Acum 1000 de ani, isi dadeau viata pentru un principiu, pentru sotia si copilul lor.  Atunci cand pacea era cea mai importanta, barbatii mureau pentru a-si apara familia, si nu doar pe a lor, ci si familiile altora care erau fara de ajutor. Acum vad barbati care isi injosesc sotiile, si nu doar pe ale lor, ci si pe ale altora. Ce ironie, nu? Si ne mandrim ca am evoluat.

Barbatii nostri de acum (nu neaparat ai nostri ca proprietate, cat din societatea noastra) sunt la fel de delicati ca mine, o tanara femeie. Nu ne mai trebuie razboaie, au fost prea multe si prea grele, insa barbatia care era dovedita in lupta ar trebui inlocuita cu ceva. Eu simt ca din pacate nu se mai inlocuieste cu nimic. Barbatia ar trebui sa se vada in curajul de a lua in primire, pe rand, toate responsabilitatile vietii. Ar trebui ca loviturile de sabie sa fie inlocuite cu puterea de a nu te rusina atunci cand  tu nu crezi in mitocanie , iar cel mai bun prieten nu-ti este banul.

In “Kingdom of Heaven” apare un motto care caracterizeaza foarte bine vremurile de atunci, felul in care oamenii vedeau viata si rostul lor pe lume : ” Ce sens ar avea viata noastra , daca nu am face din lume, o lume mai buna?”

Acum traim intr-un paradox. Avem totul, tot ce  nu aveau si nu-si imaginau cei dinaintea noastra, dar nu mai stim ce este important. Ne-am pierdut incet, incet directia, credinta si curajul. Multi cred ca acest cuvant – curajul – apare doar in cazul bungee-jumpingului, parasutismului sau plecarii in Afganistan. Eu zic ca acest cuvant desuet desemneaza puterea de a iesi in apararea unui om neajutorat, de a spune nu sau da, desi societatea te va arata cu degetul si te va marginaliza, sau de a-ti arata dragostea fata de cei din jur chiar daca stii ca asta este atat calea spre fericire cat si spre suferinta. Curaj inseamna sa vrei sa fii un exemplu pentru copilul tau si sa aduci o cat de mica bucurie celorlalti. Toate acestea presupun curaj pentru ca te expun la zbucium si stradanie. Dar pana la urma, de-asta suntem oameni, ca sa trecem prin toate, nu se ne ascundem.

La o prima (si putin superficiala) vedere, ne sunt prezentate doua istorii de viata, doua cupluri care in adolescenta se cunosc, se indragostesc fara drept de apel, si apoi, pasul firesc, se casatoresc convinsi ca totul este minunat. Ceea ce se intampla in continuare cu ei nu este firesc, nu este un pas care urmeaza in mod normal dupa casatorie, ci tine de constructia sufleteasca a fiecaruia dintre noi. Urmeaza divortul. Desi se ajunge la un moment trist din viata unei familii, totul este spus extrem de amuzant, replicile sunt vioaie, tipologiile de oameni sunt cat se poate de veritabile: doi baieti de cartier – unul putin romantic (pe cat se putea), iar celalalt extrem de pragmatic – , si doua fete – una dintre ele bogata si fara prejudecati, iar cealalta limitata financiar si …hai sa-i spunem, feciorelnica.

Ca o mica paranteza, as vrea sa spun ca iubesc teatrul pentru ca-mi ofera sansa sa fiu aproape de niste personaje care-si traiesc viata in fata mea. Si ce e fascinant este ca etapele vietilor lor se succed cu repeziciune, asa incat poti vedea rapid transformarile ce se petrec in omul-personaj. Revenind la ”Flori, filme…”, cele doua cupluri trec repede prin adolescenta, cand nu stiu cum sa faca sa se cunoasca, cand banii nu erau cei mai importanti, cand toti patru se gandeau ca si-au gasit sufletul – pereche si asta era tot ce conta. Si din pacate, la varsta la care cei mai multi termina o facultate ei au uitat deja cum este sa fii adolescent indragostit.

Vazand cat de transanta, si in cazul celor patru personaje, cat de definitiva poate fi falsa maturizare, am ramas un pic pe ganduri. Cred ca ajungem sa ne ratam fericirea tocmai fiindca ne piere adolescenta si copilaria. Cumva reusim sa lasam mult in urma entuziasmul cu care intampinam in adolescenta lucrurile mici: un ou de ciocolata, un mototoi de plus, o plimbare cu barca. Cred ca nu multe din cuplurile pe care le vad prin magazine certandu-se pentru un kilogram de cafea, s-ar mai bucura de asemenea (pentru multi) fleacuri. Cu cat inaintam in viata parca totul ajunge cu susul in jos: dragostea ajunge sa fie fudulie, iar banii, temelie. Aceste lucruri mici prin care aratam ca suntem acolo, implicati si iubitori, precum si bucuria cu care intampinam aceste fleacuri, ne asigura lumina pentru viitor.

Se pare ca nici personajele noastre nu au stiut sa pastreze dragostea, ci au maltratat-o, tranformand-o in  plictis (caraghios, ce-i drept, dar tot plictis), si intr-o constanta nemultumire. Pentru un cuplu apare nemultumirea financiara, iar pentru celalalt apare o nemultumire legata mai degraba de dorinta de libertate, inabusita pentru prea mult timp.

Relaxarea nu a fost asadar totala, comedia nu e chiar comedie, ci are un substrat profund si serios, iar seara de vineri nu a fost una “de vara”, ci una in care rasul s-a amestecat cu un pic de melancolie de toamna tarzie.

Am avut bucuria de a merge la teatrul Masca, la piesa “Sluga la doi stapani“. Sentimental, am adoptat pe loc scena,  lumini, si am indragit atmosfera. M-am simtit ca acasa, ca intre cunoscuti. Asta este si meritul tipologiei de oameni care iubesc teatrul, acei oameni deschisi si visatori.

Facand o mica paranteza, intotdeauna i-am privit pe actorii de pe scena ca pe niste altfel de oameni (ceea ce si sunt), i-am admirat pentru talentul lor si pentru munca din spatele talentului, i-am invidiat pentru fericirea de a face ceva maret cu vietilor lor si le-am multumit pentru ca plec de fiecare data de la teatru zambind.

Insa acum, la Masca, a fost pentru prima data cand am interactionat cu un actor, care m-a condus pe scena, sub reflectoare, am pasit in “biroul” lor si m-a incurajat. Am fost emotionata si incantata in acelasi timp. Am realizat stand acolo, printre ei, ca sunt oameni care traiesc un pic la un alt nivel. Ei lucreaza cu sentimente si emotii asa cum contabilul cel trist lucreaza cu cifre. Biroul lor nu are patru pereti si spoturi, ci este o sala plina de ochi care ii privesc, iar ei stau sub reflectoare. In timp ce cei mai multi dintre noi lucreaza pentru un patron, pentru o institutie sau pentru noi insine, ei lucreaza pentru ceilalati, si le aduc un strop din bucuria cu care au scris dramaturgii si cu care au jucat actorii dintotdeauna.

Sa spun ca piesa merita fiecare minut petrecut in sala, e prea fad. Dar totusi o spun: merita! Echipa de actori este plina de tinerete si de energie (si foarte mult talent, bineinteles), iar piesa…piesa se recomanda de la sine: “Sluga la doi stapani” dupa Carlo Goldoni.

Ador martisoarele pe care le primesc  de cativa ani (de cand mi-am descatusat pasiunea pentru lucrurile facute cu truda placuta a degetelor si a mintii) si care sunt procurate cu inspiratie de la targul din curtea Muzeului Taranului (cel vizat, se simte;) .

Acum a mai aparut ceva pe langa club, terasa si curte. A rasarit un cinematograf in aer liber – NCRR sau Noul Cinematograf al Regizorului Roman. Adorabil! Probabil si pentru ca am fost pentru prima data la un cinema cu zumzait de greieri pe fundal, dar pot sa spun ca m-am indragostit iremediabil.  Poti sa-ti degusti sucul/berea/apa plata , sa tragi o gura de aer de seara si in acelasi timp sa urmaresti o poveste.  Desi nu prea-mi place sa recunosc, exista si un neajuns… Bancile sunt fara spatar, drept urmare pleci dupa 2 ore cam cocosat, dar as adauga, multumit:)